Cum un cuvânt frumos îți poate schimba ziua

No Comments

Personal

images4UDNKMPK

 

Puterea cuvintelor..

De multe ori vorbim despre asta. Sunt studii făcute despre ele, despre energia pe care acestea o poartă cu ele sau o au asupra noastră.

Cred că orice om are perioade când e nervos, supărat, stresat etc. Bine că sunt unii parcă permanent așa, dar textul ăsta nu este despre ei, ci despre cei care fie trec prin ceva, sau poate doar s-au trezit aiurea.

Azi dimineață eram într-o astfel de stare ajunsă într-un punct culminant. Cred că s-au adunat câțiva drăcușori de ceva vreme și nu am reușit să îi dau afară. Mă gândeam că am nevoie de o sesiune la sacul de box, că nu am avut cum să fac asta cât am avut cârje. Aveam deja planul făcut pentru după masă: aveam de gând să îmi pregătesc mp3-ul cu Nightwish și să descarc tot lovind cu toți nervii în “toți care m-au enervat în perioada asta”. Cu ghilimele pentru că sacul înlocuiește mulți și multe. Am ajuns la dializă, mi-am luat cafeluța, m-am așezat pe scaun lângă măsuța din hol și am început să citesc știrile. După ce au început să apară restul pacienților și am terminat cafeaua, am mers la persoana responsabilă cu mâncarea să comand meniu extra pentru că e foarte bună.

Atunci s-a întâmplat, ea, Roxana, mi-a spus că arăt foarte bine azi. Eu care mă simțeam ca muma pădurii, plină de nervi și drăcușori, primisem un compliment la care nu mă așteptam și care a fost ca o infuzie de energie pozitivă. Parcă mi-a luminat ziua, eram într-o gaură neagră în care acum se întrevăd niște raze de soare.

Probabil că tot voi avea sesiunea cu sacul de box, unele sentimente au nevoie să iasă, dar nu va mai avea aceeași intensitate.

Vedeți voi.. cuvintele sunt foarte importante, cuvintele spuse sincer, cuvintele spuse cu drag, complimentele cât de mici.

Mulțumesc Roxana.

Dedicat oamenilor sensibili

2 Comments

Personal

Fluture11

 

Dragii mei oameni sensibili, vă dedic acest text cu toată inima!

Multă vreme am considerat sensibilitatea mea și capacitatea de a înțelege ce simt oamenii ca un fel de povară.

Multă vreme am visat la înțelegere. Am crezut că, mică fiind, părinții vor înțelege ce simt fără să le spun. Că vor vedea în ochii mei fericirea sau supărarea fără a fi nevoie să le explic ce mă doare, de ce mă doare, cine m-a supărat sau cât de mult sufăr. Am crezut asta mult timp.

Îmi amintesc din copilărie un anume moment când eram foarte supărată și plângeam. A stat mama lângă mine o perioadă și a continuat să mă întrebe ce am pățit. Efectiv nu vroiam să vorbesc. Stăteam cu genunchii la piept și refuzam să vorbesc. În acest stadiu de interiorizare ajunsesem. Îmi era frică să le spun ce simt pentru că eram convinsă că vor râde de sentimentele mele sau vor spune că nu am de ce să simt așa și că nu TREBUIE să simt așa. Și atunci refuzam să le spun ce, cum, unde, când sau de ce pentru că nu mă simțeam înțeleasă și acceptată pentru ceea ce eram.

Mama, te iubesc foarte mult, acum vorbim vrute și nevrute, și te rog să nu te superi când citești aceste rânduri. E menit să ajute alți oameni ca mine.

După cum spuneam, am crescut interiorizată până la vârsta de 17 ani, când, fiind nevoită să le spun medicilor ce mă doare, am început să învăț să vorbesc despre ce se întâmplă cu mine. Cu pași mici se poate învăța și schimba ceva.

Acum am ajuns în stadiul în care vă scriu aceste lucruri fiind sigură că vor ajuta pe cineva și fiind conștientă că mă expun criticii a tot felul de persoane. Acum prezint discursuri în fața oamenilor necunoscuți. Acum pot vorbi despre sentimentele mele fără a-mi da lacrimile.

Sensibilitatea, dragii mei, reprezintă forța care poate muta munții. Și nu vorbesc despre a-i muta puțin câte puțin, de una singură. Aici mă refer la puterea de a influența oamenii din jurul nostru să ne ajute să mutam acel munte.

Tot ce este nevoie pentru asta este să o educați. Needucată poate duce pe cărări nebănuite.

M-am simțit dintotdeauna diferită, de parcă înțelegeam altfel lucrurile și oamenii din jurul meu. Și întotdeauna m-am întrebat de ce. Întotdeauna am avut nevoie să înțeleg dedesubturile lucrurilor, am avut nevoie și am nevoie să știu ce determină oamenii să meargă înainte, ce face ceasurile să ticăie.

Educația sensibilității, dragilor, se face înțelegând oamenii din jurul nostru, învățând și punând în practică inteligența emoțională. Pentru asta vă sugerez colecția cărți cheie a editurii Curtea Veche. Înainte de a înțelege lumea din jurul nostru e nevoie să ne înțelegem pe noi, să conștientizăm ce facem și de ce acționăm cum acționăm în anumite momente, de ce simțim ceea ce simțim și de unde, ce determină anumite comportamente dobândite din educație, de la părinți, tertipuri. Toate, dar absolut toate sentimentele au o rădăcină. Câteodată pornesc dintr-un loc bun, dar câteodată pornesc din frustrări și sentimente refulate. Acestea din urmă, neapărat,  e nevoie să le scoatem la lumină și să le înțelegem pentru că altfel ne vor guverna viața.

În concluzie, dragii mei oameni sensibili, vreau să știți că acest dar pentru că este un cadou grozav cu care ne-a înzestrat Dumnezeu, este ca fântâna cu apa în deșert. Lumea asta neghioabă și superficială are nevoie de oameni sensibili care să-i facă să simtă iubirea și să aprecieze frumosul.

Încă ceva: oamenii sensibili nu sunt neapărat fragili. Oamenii sensibili sunt în formare. Oamenii sensibili, corect îndrumați, pot deveni cei mai puternici oameni, ca și caracter, pentru că tăria lor vine din străfundul sufletului și a dorințelor și a frustrărilor. Tăria lor vin din acel miez al sufletului pe care cei mai mulți îl țin ascuns de frică să nu fie răniți. Ei bine, oamenii sensibili care ajung în punctul de a-și arăta acea parte interioară a sufletului lor  tuturor fără să le pese de consecințe, o fac pentru că oricâte răni ar mai căpăta le pot face față.

Când oamenii sensibili cred cu tărie în ceva, feriți-vă oameni buni, pentru că ei vor reuși! Tot ce au nevoie este încurajare pentru a merge înainte.

imagine luată de aici

Suntem experți la găsit scuze

No Comments

Personal

cLgK4Jl

 

Ce scuză mai bună ca o boală am putea avea pentru a nu face ceva sau pentru a face ceva care din punctul de vedere al normalității ”nu se cuvine” ?

Înainte de dializă, noi, ca pacienți, avem răgaz aproximativ 30 minute să ne schimbăm, să bem o cafea, să socializăm.

Da, să știți că bem cafea, și mâncăm aproape orice. De preferat ar fi să fie gătite în casă, așa cum e mai sănătos, adică e recomandat să evităm semipreparatele, conservele și oricare alte preparate care conțin conservanți. E un regim de viață sănătos. Dacă toți ar mânca așa cred că nu ar mai exista atât de mulți bolnavi.

Revenind la ideea de la care am pornit. Dimineața avem timp să schimbăm câteva cuvinte. Astăzi, unul dintre colegi s-a referit la ședința de dializă cu apelativul ”la lucru”. Atunci am întrebat colegii :”Cum adică la lucru?”

Adevărul e că așteptam ocazia când cineva să deschidă subiectul pentru a le spune și ce cred eu despre dializă în speranța că poate mai micșorăm din suferința autoindusă. Vorba cântecului :”when you worry you make it double” (când te îngijorezi suferința se dublează). Și le-am spus că la dializă dintre toți doar noi nu lucrăm. Noi ne întindem pe pat și suntem serviți cu ce dorim și ce se poate. Dacă ne este frig o doamna sau domnișoară drăguță ne acoperă cu o pătură, în timpul dializei primim un felul doi foarte bun, cel puțin aici în Rădăuți iar pentru asta mulțumesc localului Țărăncuța, dacă vrem cafea cineva ne aduce, dacă nu ne simțim bine după ședința de dializă cineva ne duce cu căruțul la mașină. În toate cazurile noi suntem cei serviți și ajutați. Nu e nevoie ca dializa să atârne mai greu decât e cazul pe umerii noștri.

Să zicem că obosim mai ușor și nu putem ridica greutăți. Sunt oameni sănătoși care obosesc ușor și nu pot ridica greutăți. Noi avem scuză: dializa.

Frumusețea constă în faptul că dacă nu putem face ceva sau nu vrem să facem ceva nu e nevoie să dăm explicații nimănui. Nu fac x lucru pentru că sunt eu mai cu moț și uite că nu vreau să fac acel lucru.

Ironia e că aș avea așa de multe scuze în momentul de față să stau doar în pat și să fiu servită dar asta nu m-ar ajuta la nimic. Piciorul meu nu se vindecă stând.

Riscul atunci când avem scuze bune, mai ales când arată ca un ”mare fioros”, este să abuzăm de el și să lăsăm frica să-și construiască un cuib pufos în sufletul nostru. Atunci, piatră cu piatră, scuză cu scuză, construim în jur o cameră în care ne închidem și din care ne va fi foarte greu să ieșim. Știu asta pentru că într-o vreme aveam așa o cămăruță. Aveam senzația că era foarte călduț și bine acolo, însă frica și nesiguranța erau cele care guvernau, iar oamenii din jurul meu sufereau foarte mult.

Dializa nu este ”la lucru”, nu e serviciu, nu e greutate, e doar un tratament. Chiar mai mult, aș spune că dializa e o ieșire la cafea cu oameni cu care am ceva în comun. Apoi stam relaxați în pat timp de 4-5 ore în timp ce alții lucrează ca să ne fie nouă bine.

E spa plătit de stat.

imagine luată de aici

 

Recunoștință

No Comments

Personal

Să-l punem și aici să rămână pentru posteritate:

WP_20160705_13_30_10_Pro

E lucru mare să fii iubit și apreciat pentru ceea ce ești și pe deasupra să îți spună unii oameni că învață de la tine doar din faptul că ești.
Vă mulțumesc dragilor și vă iubesc pe toți!
Așa simt eu să scriu azi! Mă simt recunoscătoare pentru toți!

 

P.S. Scris pe facebook, republicat pe blog, check

Omul își va dori întotdeauna puțină fericire și va fugi de singurătate

No Comments

Personal

Citat-Abraham-Lincoln-638x338

 

 

Alergăm după fericire, ne dorim ce vedem că au alții, ne dorim ce vedem în vitrine, așteptăm momentele de mâine, ne însușim sentimentele altora.

Suntem într-un vârtej permanent de altceva. Așa se numește. Întotdeauna vrem altceva. Când îl dobândim ne bucurăm 5-10 minute, o oră, poate o zi, și apoi o luăm de la capăt căutând în continuu altceva.

Găsim și scuze: că lumea e în continuă mișcare; că știința evoluează mereu; că e bine să fii la curent cu noutățile.

Dar vă spun un secret: noi, oamenii și spiritul uman nu ne schimbăm și nu se schimbă.

Omul își va dori întotdeauna puțină fericire și va fugi de singurătate. Astea sunt cele două sentimente care ne marchează cel mai profund existența.

Că ne cumpărăm ceva ce nu ne trebuie o facem pentru că ne simțim bine deci căutăm puțină fericire. Sau poate rămânem într-o relație deși nu mai iubim persoana respectivă pentru că ne este frică de singurătate. Poate ne place să facem cadouri, poate că asta ne bucură pe noi, să vedem oamenii fericiți. Sau poate că permanent ne place să avem oameni în jur pentru că nu ne place singurătatea.

Fericirea este lângă noi, fericirea este în orice. Mi-am propus la un moment dat să iau totul din jurul meu și să îi dau o nota de fericire. De exemplu acum am în jurul meu următoarele : baterii pentru încărcare telefon, coroniță, foarfeca, bomboane, caiețel pentru notițe, pixuri, bețigașe, mouse, laptop, niște hârtiuțe de aruncat, un plici pentru insecte, un picior în ghips (eu și piciorul meu suntem buni prieteni dar fiecare avem personalități diferite) și rucsac. Știu, am multe în jurul meu, dar să le luăm pe rând. Bateriile pentru încărcare telefon sunt foarte folositoare la drum lung și sunt foarte fericită să le am. Coronița de pus pe cap… cărei fete nu-i plac coronițele? Foarfeca trebuie dusă la loc, o să fie nevoie să fac mișcare pentru asta ceea ce este un lucru bun și indicat în situația în care mă aflu. Booooombooooaaaneeeeeee 🙂 ce ar putea să aibă ele negativ? 🙂 Caiețelul pentru notițe mă ajută foarte mult pentru că îmi place să scriu cu pixurile pe foaie, să simt cum cuvintele mele prind viață, plus că e un exercițiu foarte bun pentru creier. Bețigașele, ce aș face eu fără ele când mă mănâncă piciorul acolo unde nu pot ajunge cu degețelele?? Mouse-ul și laptopul mă ajută acum să scriu aici tot ce-mi trece prin cap.  Hârtiuțele mă vor determina, ca și foarfeca, să fac puțină mișcare. Pliciul pentru insecte mă ajută în fiecare seara în ultima vreme, pentru că e vară și avem insecte. Piciorul în ghips va beneficia de un text doar pentru el cu toate beneficiile pe care mi le aduce faptul că el există. Unele din aceste beneficii sunt: descopăr noi poziții în care pot sta, mă pot roti și apleca și îmi stimulează creativitatea fantastic de mult. Rucsacul e foarte util pentru că purtându-l în spate nu-mi schimbă centrul de greutate care e și așa destul de provocator de menținut.

Cu asta am încheiat, bun exercițiu de imaginație și de uns mașinăria care antrenează punctele de vedere. Vedeți voi, fericirea nu e la vecinul, nu e la magazin, nu e nici măcar lângă noi. Fericirea este în noi. Fericirea se naște din felul cum privim ceea ce este în jurul nostru. Tot ce e nevoie să facem este să ne relaxăm și să vedem părțile bune din orice.

Despre singurătate vă voi spune o poveste. De ceva vreme eu fac dializă. Mă simt foarte bine. Dar înainte de asta am avut un transplant care a mers 10 ani. În  ultimii doi ani am stat mai mult în spital decât mi-aș fi dorit. Când un organ nu mai vrea să funcționeze începe să dea semne, să te tragă de mâini, de urechi, că nu mai poate și că nu mai face față. Cam cu 4 luni înainte rinichiul meu mă atenționa cât putea el de bine ca să mă facă atentă dar eu nu mi-am dat seama. Aveam senzația că joc baba oarba și că nu reușesc să prind pe nimeni iar toată lumea se învârtea în jurul meu și mă amețea. În astfel de momente te cuprinde încet o panică inițial mică ce crește treptat și înainte să-ți dai seama te afunzi ca-n nisipuri mișcătoare.

Am evitat așa de mult să merg la spital încât am ajuns în stare critică acolo. Toți s-au speriat grozav, unii mi-au spus de bine, unii m-au judecat puțin pentru că mă știau mai inteligentă de atât, alții au așteptat să-mi facă morală după ce am fost mai bine. Cu toată inteligența din lume, panica și frica ce puseseră stăpânire pe mine m-au determinat să nu gândesc.

Singurul lucru bun care a ieșit de acolo, pe lângă faptul că acum sunt foarte bine, a fost ceva ce mi-a schimbat radical viața. Atunci, în momentele când începeam să fiu incoerentă, să vad puțin în ceață, să nu cooperez cu medicii, atunci am înțeles că nu suntem singuri. Am simțit că niciodată nu am fost singură și că Dumnezeu mi-a ghidat pașii mereu. Atunci am simțit cum mi se umple sufletul de iubire și dragoste pentru tot ce este în jurul meu. A fost clipa când totul a avut sens, și de atunci mai departe toate au avut sens în viața mea. Acum știu că toate sunt așa cum e nevoie ca ele să fie, toate sunt pentru a ne învăța o lecție de care avem trebuință în viitor.

Piciorul meu s-a rupt pentru că probabil aveam nevoie de ceva timp eu cu mine, și cred că am destul 3 luni 🙂

În încheiere vă rog să rețineți doua lucruri:

Fericirea este în mine, este în voi, este în fiecare dintre noi, totul depinde de felul cum privim lumea și sunt atâtea puncte de vedere că am putea jongla cu ele.

Singurătatea este doar o iluzie, cu puțină încredere se pot muta munți chiar și luându-i furnicește : firmitură cu firmitură.

Am trecut prin multe și am învățat multe dar abia acum am prin curaj să le povestesc tuturor. Așadar veti mai citi curând și alte texte.

Imagine luată de aici.