Cum e la început – o poveste despre Lupus Eritematos Sistemic.

Îmi doresc de ceva vreme sa am curajul sa impartasesc și de fiecare data ma oprea un pitic in urechea stanga “ce vor spune ei” sau “iar îmi vor plânge de milă” și nu aveam curajul de a mă focusa pe cei care au nevoie de astfel de povesti.

Și anume, aici mă refer la oamenii care au primit diagnosticul LES sau Lupus Eritematos Sistemic.

Așa că dragilor, astăzi am luat decizia de a-mi asuma consecințele și de a mă concentra pe cei care au primit această “sentinta”.

Ce s-a întâmplat când mi  s-a spus că sunt suspecta de LES?

Nu știam de unde sa apuc și încotro sa merg!

E ca o cădere în gol în care nu știi de ce să te prinzi și vezi cum îți fuge pământul de sub picioare.

De ce?

Pentru că e o boala căreia nu i se cunosc cauzele, care e bănuit că ar fi ba genetic, ba de la medicamente, sau că ai fi avut vreo suferință, sau poate pentru că ai fost expus la diferite substanțe. Și așa primești o sentință de cauze necunoscute pe care nu știi de unde sa o iei și cum sa o apuci, pentru care o sa iei un pumn de pastile zilnic, o sa tii regim și îți schimbă viața complet.

Așa că, primii ani după ce am fost etichetata ca “bolnava” fiecare prieten al familiei, sau membru, frați mai veneau cu o soluție, o varianta de tratament. Sunt convinsa ca toate au ajutat cumva, însă la 17 ani sa mergi sa ți se bage ace de 10 cm(acupunctura) sau sa te îndoaie in toate felurile posibile (habar nu am ce-a fost aia dar știu că m-a pus sa beau apa cu argint) sa iei pastile cu pumnul și să tii regim fara sare că te umfli ca un balonaș… Nu mi-a fost ușor.

Dar, asta a fost modul prin care toți din jurul meu, din iubire, au căutat soluții la o problema…. necunoscuta.

Menționez totuși că reflexoterapia și terapia cu bioenergie au fost blânde și mi-au plăcut, chiar m-au ajutat. Despre ele într-un articol viitor.

Împărtășesc asta aici pentru că am încrederea că a ști că mai sunt oameni ca tine, cea etichetata cu LES, îți dă o stare de confort că cineva înțelege.

Alte articole vor mai urma, sunt 17 ani de atunci si sunt multe de povestit.

Daca simți si tu sa impartasesti o poți face fie în comentarii, fie în în mail. Menționez că vor fi moderate comentariile, îmi doresc să creez un loc sigur unde sa putem vorbi despre asta fara judecata, cu multa înțelegere pentru ca  avem suficiente rani.

Așa că te invit, care e povestea ta?